Azi e o zi d-aia cu nori... în suflet. De parca n-as ști când mi-e dor că totu-i trecător

Azi e o zi d-aia cu nori... în suflet. Lacrimile i se cerneau alene pe obrajii imbujorati. De mult timp nu mai simtise asta. Dorul asta nestavilit de ceva nestiut, de un ceva atat de natural si firesc - la altii - si atat de greoi si impiedicat pentru ea. Își trecu mâna prin păr. Trase adânc aer în piept și lăsă imaginea ce-i stăruia pe suflet să se deruleze din nou..............................................................................................

Era sfârșitul orei cu el, trebuiau să se desparta când telefonul ii târâi strident.

- Da, spuse cu mima lui de batranel senin și asezat.

 - Tata, am lovit mașina! Nu, nu e rău. Am lovit pe cineva, l-am zgâriat... Ii dau C.A.S.C.O sau bani?, întrebă agitată vocea de partea cealaltă a telefonului. 

- Cum ai lovit-o? Să-i dai bani? 

- Nu e rău. Dar îmi zice să-i dau bani și nu știu ce să fac.

- Unde ești? Vin eu acum, îi răspunse agitat. 

 - E cazul să vii tu?, întrebă speriată vocea de femeie care se transformase pe loc în fetița tatei, aia mică și neajutorată. 

- Da, vin. Ajung imediat!, îi spuse precipitat, închise telefonul și se întoarse spunând: Tu unde mergi?
- În aceeași direcție!, veni răspunsul fâstâcit căci nu știa dacă e OK.

- Te duc eu! 

 - Mulțumesc!

Se ridică din fotoliul comod în care stătea mereu cufundat și își purta discuțiile fumând țigară din țigară. Se ridică, păși repede spre holul în care se afla cuierul cu haina și basca nelipsită. Și le puse rapid și ieși din casă. Ea îl privea pierdută, îl urma conștiincios dând curs invitației de a merge cu mașina, însă simțea pe alocuri că ar fi vrut să se piardă în urma pașilor lui. Ajunseră în mașină și urmă o scurtă cursă prin Bucureștiul agitat și aglomerat. El, un bătrânel simpatic, înalt, cu părul alb, zburda pe străzi făcând jaloane printre mașinile ce păreau mult prea încete pentru urgența pe care o avea. 

În mai puțin de 10 minute ajunse să-și salveze fetița din mâna ”zmeilor”. Mașina se opri, ea întrebă timid dacă poate să coboare, mulțumi timid și lăsă scena să se desfășoare. Îl văzu făcând câteva manevre fâstâcite pentru că nu reușea să găsească un loc potrivit pentru ”calul alb” pe care sosise ca s-o salveze pe ea, fetița lui. Mai privi o dată spre toată scena care i se părea ușor tagi-comică, trase aer în piept și un sentiment de nostalgie o invadă împreună cu gândul: ”Aham... deci așa e să ai tată...”
 .................................................................................................................................

Gata, o terminase de derulat. Din nou și din nou... Și același sentiment de gol. Lacrimi mari îi șiroiră din nou pe obraji. Nu-l judeca, nu-l ierta, dar azi și-ar fi dorit poată să vadă cum e. Să experimenteze senzația asta... de tata. Încercă să revadă situații din viața ei și un surâs îi apăru, căci realiză că niciodată nu visase la ”prinți pe cai albi”, pentru că nu avea nevoie de salvator. Cernu rând pe rând situații în care el ar fi putut apărea și realiză că era propiul salvator și atunci când era prea greu... avea MAMĂ!

... o zi d-aia cu nori pe suflet, dar cu bucurie că descoperă un om puternic chiar și atunci când nu-s toate tocmai roz! :)

 P.s: Prețuiti-vă părinții! De aproape sau de la distanță! Timpul nostru e limitat...