E seara si e liniste desavarsita in jurul meu. Stau cuibarita sub plapuma calda si de ceva timp privesc la copacul ce-mi arunca priviri sugubete pe geamul inghetat. Se zbate cu putere, incercad sa se opuna viscolului ce-i ravaseste crengile dezgolite. Zbuciumul lui imi dezvaluie o muzica muta, ce-mi patrunde in suflet si in minte. Reinvie in amintirea mea imaginea copacului cu flori de gheata care mi-a urat „Buna dimineata” cu ceva ore inainte.
Afara totui-i alb si vesel. Imaginea iernii copilarei mele se cerne precum fulgii de nea si-mi asterne pe chip surasul inocent al copilariei. Am iesit afara si am pasit pe covorul alb ce-mi scartaia sub pasul vioi, spunandu-mi povesti de mult uitate. M-am bucurat si m-am veselit cu fulgii de nea. Ne-am alergat, ne-am prins si ne-am eliberat pentru ca apoi sa o putem lua de la capat. Un catel se alinta vesel pe langa stapanul de pe fata caruia somnul nu s-a dat plecat cu usurinta.
Simt cu sangele imi pulseaza-n vene, cum viata toata mi-a navalit in obraji si cand sunt gata sa strig ca mai multa frumusete nu se poate dau cu ochii de brazii ce si-au depus amele in fata greutatii zapezii care li s-a asternut pe umeri.
M-am veslit putin si mult cu fulgii de nea, dar m-am certat cu viscolul care, pentru a-mi arata cine-i stapanul aproape ca m-a saltat de la pamant. Probabil vroia sa ma desparta de taramul copilariei in care ma pierdusem! Mi-a ravasit parul, mi-a colorat obrajii, mi-a amortit degetele pentru ca-ntr-un final sa ma dezorienteze total. Pe cat m-am veselit cu fulgii, pe atat ma cert cu viscolul. Ma intreb consternata ce-o avea cu pomul meu? ce-o avea cu mine? sau cu fulgii? Ma cert cu el si incerc sa-l conving sa plece si sa ne lase (fara sorti de izbanda,cred)...Un gand ciudat imi sopteste ca iarna fara viscol este ca si mine fara zambet, adica trista. Inclin sa-i dau dreptate din caldura asternuturilor mele, dar tare mi-e teama ca maine cand ma va izbi din nou voi regreta aceasta concluzie :)).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu