Trecusera 30 de minuute de cand melodia ii spargea timpanele, cuvintele i se infiltrasera in sange, patrunzandu-i fiecare celula. Se ridica incet de pe fotoliul, privi mecanic spre usa si mai trase o data cu sete din mucul de tigara pe care-l stinse cu dusmanie si-l abandona in scrumiera, alaturi de celelalte zece resturi de tigari ce inca purtau aroma buzelor ei. In momentul cand se ridicase fusese convinsa ca luase o hotarare si ca va pune punct acestei incertitudini ce-i rodea si ultima farama de suflet, dar odata aflata in picioare privi cu nehotarare spre fotoliu, de parca dincolo de acesta s-ar fi aflat prapastia adanca si intunecata a necunoscutului. Se infiora la gandul ca toate sentimentele ce pusesera stapanire pe toata fiinta ei nu aveau sa-i aduca decat alte si alte suferinte. Facu un pas spre usa, dar se intoarse si se ghemui din nou in fotoliul mare. Dadu replay la piesa si-si lasa imaginatia si amintirile sa se impleteasca in jocul entuziast al viselor, unde avea curajul sa traiasca si sa simta tot. Cuvintele lui ii rasunau mereu in minte, le intorcea pe toate partile si incerca sa le gaseasca o logica, un rationament, dar totul era prea mult si prea putin. Aici, nimic si totul aveau sens. Se ridica din nou si, de data asta, se indrepta hotarata spre usa, vrand sa evadeze din camera asta, din lumea viselor si a sperantelor desarte in care cazuse prada. In momentul acela, ar fi vrut ca el sa fie acolo si sa-i spuna tot... TOT- ce cuvant straniu, ii trecu instant prin minte.
„Si, totusi, ce vreau sa-i spun? Cui?”, intrebarile deveneau din ce in ce mai neclare, irationale...
Trebuia sa termine, sa puna capat. Dar, cum?
Se indrepta mecanic spre aragaz, lua chibritul de pe masa si dadu glas ochiului care scanteia flacari albastre-rosiatice, jucandu-i vesel in albastrul trist al ochilor. Puse sa-si faca o cafea cu care sa-si ademeneasca tigara pe care o tot invartea intre degetele lungi si subtiri de ceva vreme. Se privea distant si rece, isi analiza fiecare miscare de parca sufletul si corpul erau doua chestii diferite, obligate sa se suporte una pe cealalta. Daca ar fi reusit macar sa le aduca impreuna poate ca i-ar fi fost mai usor sa paraseasca incaperea ce o tinea prizoniera de atata vreme.
Inchise ochii si-i reveni in minte prima clipa in care l-a vazut si l-a stiut, l-a „aflat”. Omul ei providential... Un zambet amar i se desena in coltul buzelor. Cat de mult ii schimbase viata intr-un moment fara ca niciunul dintre ei sa realizeze asta. Sau poate ca nu i-o schimbase el! Cert era, insa, ca-l stiuse de prima data cand ii „vorbise” cu ochii. Orice alt cuvant ii era o insulta pe langa „vorbele” din privire.
Cafeaua!!!! La naiba! Facuse dezastru pe aragaz...
O bufni un ras isteric. Se intoarse si opri chestia aia care-i daduse sufletul in clocot si se decise sa puna capat la tot jocul asta nebunesc. Cum? Habar n-avea. Dar, sigur va face ceva.
Se rupse din lumea sigura ce si-o construise si se arunca in golul prapastiei spunandu-si „fie ce-o fi. Oricum, mai rau de-atat nu poate fi”. Zambi...
Foarte tare !!!
RăspundețiȘtergere