Fără suflet

Ochii se deschid, apoi se inchid leneș... E una dintre zilele acelea în care ai face de toate, cu toată ființa ta dar în care sufletul nu te lasa.Stă așa de mai bine de cateva ore, nemișcarea parcă îi face bine, durerea surda pe care sufletul o încearcă nu-i dă voie să facă ceva.Vestea a venit ca un trasnet...rapid, puternic și mult prea brutală.Cu toate că starea de încordare pe care o resimțea de câteva zile o pregătise cumva pentru acest moment, acum, când totul era o certitudine, nu-i venea să creadă.Făcu un efort și se ridică de pe canapeaua unde căzuse după ce tonul sec al telefonului îi sunase atât de gol în suflet.Merse în camera mamei lua telefonul de pe toaleta si încercă să sune în speranța că totul nu fusese decât o iluzie, un coșmar;de la capătul firului se auzi aceelași țipăt asurzitor.Nu-i venea să creada...totul era parcă o glumă proasta...Totul era extrem de bizar...Cuvintele acelea, vocea, tonul - toate erau venite parcă din altă lume.Încercă să uite totul și se reîntoare în pat, dar nu-și gasea liniștea: „Dacă era adevărat ceea ce-i spusese persoana de la capătul firului?De ce nu mergea telefonul? Ciudat!! Extrem de ciudat!”.
În casă temperatura era scăzută dar nu observă acest lucru. Deși profund tulburată de telefonul primit se întoarse în pat, se ghemui sub plapuma călduroasa și ascunsă cu capul sub pernă începu să-și creioneze o lume de vis cu flori, soare, curcubee - așa cu făcea de fiecare dată înainte de a adormi. Un sunet strident, puternic o făcu să tresară din nou; sună o dată și a doua oară reuși să apuce receptorul ... Cu vocea afectată, specific stării de somn îndrăzni să îngane:
-Alo, da...Spuneți...
- Ha, ha, ha..., era un râs macabru care-i dadu fiori...
- Cine-i?Ce doriți?Ce glumă este asta?, reuși Anda să murmure.
-Ha, ha, ha.....Și din nou sunetul acela strident al tonului de la telefon.
De data aceasta se trezise cu adevărat, nu mai putea fi vorba despre un vis sau o halucinație.„Dar cum putea să sune telefonul daca mai devree nu avusese ton?De ce nu mersese telefonul mai devreme?Mama unde era?Dar ceasul, cat o fi ceasul căci afară nu este nici zi dar nici noapte ? O fi dimineață sau seară?Oare cât dormise și unde sunt cu totii?”. Toate astea ii trecura Andei într-o clipită prin minte, și în momentul conștientizării tuturor acestor întrebări frica pusese de-a binelea stăpânire pe ea.
Se scutura din tot corpul, ca si cum ar fi fost plina de praf, de parca frica ce i se instalase in toata fiinta ar fi putut fi indepartata prin acest gest si hotara ca trebuie sa afle raspunsul la toate aceste intrebari caci doar nu mai era un copil sa se sperie de un telefon sau de faptul ca era singura in casa.De fapt nici nu stia daca este sau nu singura caci mersese numai pana in camera mamei, unde intr-adevar nu era nimeni, dar mama putea fi in bucatarie sa pregateasca cina, iar tata....„Chiar, tata...De ce n-o fi raspuns el la telefon?Tata...”.
Hotarata cobora din asternuturile calde si de parca tremurul corpului cauzat de frica ce pusese stapanire pe toata fiinta ei nu ar fi fost de ajuns, diferenta de temperatura dintre cele doua medii: camera rece și intunecata si patul moale ce o indemna la vis, i se instala in oase si acum tremura vizibil, zgomotos - dintii ii clantaneau, mainile nu mai vroiau sa o asculte miscandu-se incontrolabil, picioarele erau parca prinse in piloni de dusumea si reusea cu greu sa le ridice iar cand punea pasul cadeau greoaie, lasand in urma lor un sunet gol...Nu resusi sa faca decat cativa pasi in afara camerei ca telefonul suna din nou si de data aceasta nu stia cum dar ajunse langa el instant.Ridica receptorul:
-Anda...Hahaha...si acelasi ras macabru ce ii devenise familiar acum.
-Cine-i la telefon?Ce gluma este asta?
-Anda, ti-am spus iubita, rabdare...haaaa...haaa...haa...
-Ce rabdare?!Iubita...Ce-i asta?Aloooo....tonul telefonului ii suna din nou in ureche...
„Nu este posibil asa ceva!”,isi zise cu hotarare Anda. „Mama, mama, unde esti?Unde sunteti cu totii?Mama?Da' unde o fi toata lumea asta?!”.Se intreba consternata de linistea desavarsita ce stapanea intreaga casa, lucru destul de neobisnuit in familia lor.
Era o familie numeroasa si nu foarte linistita, cum ii placea Andei sa spuna cu zambetul pe buze.Anda era o domnisorica in devenire, cum i se spusese de atatea ori, dar trecand peste bariera celor 15 anisori ai ei puteai crede ca ai in fata ta un om de vreo 40.Era mereu atenta la ceea ce se intampla in jurul ei, era principalul ajutor al mamei, sfatuitorul ei, omul fara de care problemele tuturor nu-si gaseau solutiile.Invatase ca problemele sunt facute pentru a fi recunoscute, constientizate si acceptate, cu toate ca uneori prefera sa fuga din lumea reala si sa se ascunda in lumea basmelor creionandu-si, cum spuneam si mai devreme, o lume a curcubeelor.
Era o fata slabuta, cu ochii de smarald de a caror stralucire te puteai bucura atunci cand fericirea ii stapanea sufletul, ceea ce se intampla foarte rar in adevaratul sens cu toate ca era o fata care stia sa pretuiasca micile minuni ale vietii; dar un smarald care te cuprindea precum o mlastina in zilele in care sufletul era stapanit de furtuni si tunete.
Furtunile din sufletul Andei erau intotdeauna puternice starnind  adevarate tornade cauza lor fiind, de cele mai multe ori familia.Nu se puteau considera o familie fericita, nu cunoscuse nicicand dragostea parintilor la modul declarativ, nici macar gestual...Pentru mama faptul ca le oferea, ei si fratelui ei, necesarul zilnic(casa, masa, bani, etc.) era gestul suprem de iubire.Tatal...era poveste lunga si asta o intrista cel mai des pe Anda...Tata isi traia propria drama afundat in patimile bauturii si-n lumea aburilor de alcool.
Anda pasea grabit trantind usile camerelor si strigandu-i pe toti, pe rand fara ca nimeni sa-i raspunda.Nu putea intelege cum de ramasese tocmai astazi singura si de ce blestematul acela de telefon nu mergea decat sa primeasca apelul.Se afla la etajul superior al casei, in capatul scarilor cand in graba ei de a verifica cat mai repede toate camerele si de a gasi pe cineva se impiedica si se prabusi pe scari.Golul format in aer intre pamant si inaltimea de la care se prabusise ii forma in stomac un balon de aer ce o lasa, pentru cateva minute fara respiratie; cauta in zadar un punct de sprijin, ceva de care sa se agate...nimic...Haul parea o prapastie fara sfarsit, o Groapa a Marianelor...Cand in sfarsit simti sub corpul moale, incontrolabil fundul gropii se zvarcoli cu putere si un strigat neajutorat si disperat ii scapa nefiresc printre suspine:„Maaaamaaaa....Maa...”.
-Anda, Anda, trezeste-te, ce-i cu tine?Ai visat,tu, a fost un cosmar...
Si simti cum o caldura placuta o invaluie, o mana calda ii trecea parul de pe fata si-i stergea picurii de sudoare de pe frunte.
-Cosmar...cosmar...da...si se lasa dezmierdata in continuare desi sufltul ii era de plumb si mai mult decat visul o intrista faptul ca nu putea lasa totul in urma ca viata sa-si urmeze cursul.Ura cu toata fiinta ei noptile astea obositoare, cosmarurile ce considera ca veneau dintr-o constiinta mult prea incarcata de regrete si zbucium. Nimeni nu cunostea chinurile sufletului ei, se ascundea mereu sub un zambet si o veselie cu care ii molipsea pe toti cei din jurul ei. Fara a o cunoaste si a-i cunoaste povestea Anda putea trece usor ca cel mai fericit om de pe acest Pamant si cel mai implinit om pe care l-ati putea intalni vreodata; in schimb, Anda era chinuita de o multime de regrete, tristeti, probleme ce-i chinuisera atat copilaria, adolescenta, dar cu precadere prezentul.