Privesc viata prin ramele mici ale ochelarilor.Totul in jurul meu are contururi bine definite, caracteristici ce mi se disting clar, limpede, insa cu toate astea sufletul imi este mai plin de indoiala ca niciodata. Nicicand nu cred ca am fost mai sigura si mai nesigura de ceea ce fac decat in momentele astea. Sunt precum un muribund care-si vede limpede sfarsitul, il piveste linistit, impacat cu el insusi, dar nu inceteaza sa mai spere la macar inca o zi de viata. Viata prin ochelari e mai clara, dar limitata...Atat de limitata...Ingradirile orizonturilor fizice, si, mai ales, sentimentale nu au fost nicicand cea mai mare pasiune a mea.
Din spatele ocehlarilor ma privesc amzata si la fel privesc si lumea din jurul meu. Ma simt un mic spion ce trage cu ochiul pe ascuns si ia parte la viata. Daca ma gandesc mai bine asa a fost intotdeauna; din prima clipa a vietii mele, de la prima rasuflare, am furat vietii clipa cu clipa traind, bucurandu-ma si, mai ales, suferind.
Cat de marginita imi e lumea acum, cat de libera ma simt in spatele "cortinei", ce minune mai sunt si ochelarii...!?! De m-ar putea ajuta sa privesc la fel de clar si limpede in ceea ce mi-a mai ramas din suflet...
P.S.: Uneori ma indoiesc serios ca a mai ramas ceva. A fost de prea multe ori sfaramat in milioane de bucati. Oare se mai poate reface?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu