E tarziu, e noapte si e mult prea liniste. Stacnarea din jurul meu nu face decat sa-mi dezvaluie si mai clar dezordinea si iuresul din suflet. As tipa...mult, tare, cu toata forta sufletului meu, incat sa ma auda si sa ma vada toti cei care nu m-au auzit si nu m-au vazut. De fapt, nimeni nu ma vede si nu ma aude asa cum sunt...E trist, nu? Ei bine, si eu cred asta, dar uneori asta ma echilibreaza si-mi da putere pentru ca vulnerabilitatea de care dau dovada nu este afisata si cunoscuta de toti cei carora le sunt mai putin simpatica. Simt o nevoie acuta de o doza administrata direct in vena, o doza mare de veselie, nebunie, galagie - distractie. Cred ca medicamentul perfect pentru sufletele bolnave ca al meu este o doza mare de fericire.
Cersesc cu atata indarjire fericire, cu toate ca asta este cel mai simplu de obtinut, cel mai usor de pierdut, si cea mai putin durabila. Ma bucur in fiecare zi de o raza de soare mai jucausa, de culoarea frunzelor de toamna, de un zambet, de un gest, de orice. Atunci golul dureros din suflet dispare, surasul este sincer, desi fara stralucire. Oricum, pentru ca inca mai gasesc puterea sa vad viata din jurul meu, cred ca, pana la urma, merita totul.
Asta spune totul despre mine: http://www.youtube.com/watch?v=DXs3hD3mokg&ob=av2e , mai mult e de prisos... So...nothing moves me anymore...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu