E liniste si e absurd... Neclintire e cuvantul care ma inconjoara. Am gandit acest post in fel si chip, am pregatit cuvinte care mai de care pentru a reusi sa surprind durerea ce o intuiam, dar cu toate astea nu pot reusi.
Ma gandesc la vulnerabilitatea pe care o simt atunci cand sunt inconjurata de sticla, de geamuri, de orice lucru/obiect a carui fragilitate mi-ar putea ridica probleme. Astazi stau din nou in fata geamului/ sufletului meu ciobit. Cu ochii goi si tristi incerc sa-mi dau seama daca vreodata cineva il mai poate repara, caci de schimbat nu cred ca poate fi vorba.
De multe ori, in astfel de momente, (asta poate parea chiar ciudat!), mi-am vizualizat sufletul ca intruchipare a unei vitrine mari de sticla, in care erau expuse sentimente, emotii, ganduri, simturi, etc. Numai ca tanjind la lucrurile din vitrina, invidiosi sau curiosi, unii oameni au aruncat in ea incercand sa o sparga. Unele lovituri au fost anemice, lasand mici urme, dar fara a avea forta suficienta de a produce fisuri in geamul fragil. Loviturile insa au inceput sa prinda forta, geamul sa se crape si . . . acum stau in faza a mii, milioane de particule mici de sticla. Privirea seaca mi-a ramas blocata pe particulele de sticla de la picioarele mele, as vrea sa ma aplec sa le ridic. As vrea cu disperare sa-mi incerc norocul si sa le lipesc, dar fara speranta... Acum ochii-mi siroiesc lacrimi de sticla ce sangereaza inautrul meu si nu stiu cum sa le opresc... Un gand insa imi da putere sa merg mai departe: o sa le adun intr-un saculet si poate, intr-o zi, un mester mai bun decat mine va sti sa le lipeasca si sa-mi dea inapoi sufletul si zambetul.
Speranta moare ultima, nu?! :( :( :(
P.S. : Acelasi lucru imi doresc si pentru tine. Imi pare rau si sper ca intr-o zi sa ma ierti pentru tot. =((
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu