O frunza se zbate grabita in aer, vrea cu disperare sa atinga pamantul dar cu toate astea indeplinirea dorintei o infricoseaza. Impactul cu pamantul inghetat o infioara si se agita cu putere pentru a amana cat mai mult extazul indeplinirii visului. O alta o urmeaza agitata, sa o prinda din urma. Sunt aproape „umar la umar”. Prima da alene din codita ingalbenita, in timp ce a doua se zbate precum un copil si...Intr-un final ating grabite pamantul alburiu.
Mintea ii ramase inghetata si privirea fixata pe cele doua frunze ajunse la capatul liniei de start. Oricat s-ar fi straduit nu si-ar fi dat seama care dintre cele doua castigase cursa contracronometru: prima frunza, care furase, oarecum, startul, sau cea de-a doua. Oricum nici nu prea conta. Era atat de parasita de ea incat o mira faptul ca mai poate surprinde astfel de nimicuri. Sufletul si-l simtea la fel de inghetat ca si pamantul peste care se asternusera cuminti cele doua frunze de dinaintea ei. Se simtea cu totul indepartata de lumea ce o inconjura, mergea fara sa stie ca merge, auzea fara sa auda, privea fara sa vada, atingea fara sa simta...O lacrima ii alerga in ochi, dar fu lipsita de curajul de a i se rostogoli peste obrazul rece. Se obosea in zadar in incercarea de a se face sa simta. Incetase de mult a-si mai pune intrebari asa cum fac ceilalti: „De ce eu?”, „De ce mie?”, „Cum ?”, „Cand?”, etc.
Se intreba daca fusese dezamagita de ea, de oameni sau de viata. Cu cat simtea ca se afla mai aproape de raspuns, cu atat simtea scapandu-i substanta si totu-i parea ridicol. Nu incerca sa gaseasca vinovati si nici sa se intrebe de ce.
Parasi cele doua frunze cu aceeasi strangere de inima cu care ti-ai parasi iubitul/ iubita dimineata in pat. Simtea ca o parte din ceea ce-i mai ramasese din suflet se abandonase si se asternuse impreuna cu frunzele acelea, alinandu-se pe panatul rece. Pasea alene, tarandu-si picioarele si carandu-si particica de suflet pe care incerca cu disperare sa o salveze. Se intreba cum de nu a stiut sa-l pretuiasca mai demult, cum de nu-i simtise nevoia si absenta pana atunci. Isi arunca privirea pierduta peste trecatori, peste copaci, masini, obiecte, dar simtea ca nimic nu mai reuseste sa o miste. Era pierduta de ea si era perfect constienta de asta, dar nu gasea nicio legatura cu viata ce i se desfasura dinainte.
Incerca sa reinvie in amintire jocul celor doua frunze care-i facuse sa vibreze sufletul, sa-l simta, dar se simtea mult prea grea. Incerca sa apeleze la cuvinte, asa cum facea ori de cate ori toate erau prea grele si prea urate, dar pentru prima data in viata simti ca pana si cuvintele o parasisera. Se simti disperata. O disperare seaca, surda, care o sufoca si o innabusea. Se zbatea, dar zbuciumul ii era in zadar. Incerca in disperare sa dea drumul lacrimei ce-i alerga cu voiciune peste albul ochilor, dar in zadar. Era sfarsita...Simtea ca singura scaparea si alinare o va regasi alaturi de frunzele acelea, pe pamantul acoperit de fulgii albi.
Se scutura energic, cutremurandu-se din tot trupul si incerca sa-si schimbe sirul gandurilor, dar in zadar. Incerca sa se agate de culor, sa se prinda de viata, dar ii scapa totul...
Deodata un claxon lung, intens, tipator o trezi din visare. Era in mijlocul intersectiei, surprinsa intre masinile ce rulau cu viteza. Se sperie, se retrase pe linia ce demarca cele doua sensuri, isi stranse paltonul cu amandoua mainile de parca tot frigul i s-ar fi strans sub haine. Astepta cuminte sa se schimbe culoarea semaforului si cu un suras trist alunga gandurile rele si-si spuse ca razboiul merge mai departe.Viata o invinsese, dar numai de data asta. O lupta nu inseamna un razboi. Si o lupta pierduta poate insemna uneori un razboi castigat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu