Dor de copilarie....

Stau adesea si ma gandesc la copilarie...Vi se inatampla? Cred ca tuturor ni se intampla asta...Atunci cand e liniste in suflet, cand ne simtim coplesiti de problem sau ne revedem cu cei dragi...mereu ne intoarcem la copilarie.

Am fost un copil fericit, pentru ca aleg sa fiu asa. In minte imi vin moment care mai de care mai haioase, dar si mai cumplite.

Stau in pat, cu laptopul in brate, degetele alergandu-mi de nebune peste tastatura si-mi amintesc cu dor de copilul ascultator si sensibil care eram.

Gandurile-mi alearga de nebune si mi se opresc la bunicul meu drag, tatal mamei mele. A murit cand eu aveam numai 6 anisori, dar amintirea lui mi-a ramas adanc intiparita in minte, energia lui, zambetul...si povestile. Mi-aduc aminte cum in serile de toamna tarzie stateam in jurul focului din vatra si ma invata cu aer mestesugit cum se face mamaliga...Reteta aia simpla cu apa, sare si malai, spusa de el era ca o vraja, totul era un secret desavarsit.Oooo, dar ma simt atat de norocoasa, caci dintre toti nepotii lui numai eu am avut bucuria de a-l sti, de a-mi spune povesti si de a ma invata secretul ce sta in mamaliga.

Trec cu nostalgie peste amintirea draga sufletului meu si mai sar cativa ani. De data asta, sunt pe un camp. La cativa metri distant de mine, in fata, am o vac ace paste linistita. Iarba mare si tepii aspri ai spicelor de grau treierat imi ygarie picioarele si-mi trimit vorbe vrajite care-i spun povesti copilului din mine. Acesta, cu batul pe care ar trebui sa-l foloseasca pentru stapanirea animalului, incepe sa spintece capete de balauri si sa-si construiasca povesti cu zmei si zane. Totul e atat de antrenant, de mirific, incat uita de timp, de vaca, de sat, de pustietatea campului si totul se transforma intr-o lume de poveste in care nimic nu poate fir au si urat.

Dau pagina vietii si-n privire-mi rasare focul de sub cayanul de tuica din curtea casei de la tara. Tatal meu stand in jurul focului, cu paharul de tuica in mana asteptand nerabdator sa izbaveasca cu treaba. Dar, stai, nu pentru tuica taraganeaza sfarsitul, ci pentru mine. Mirosul de gutuie coapta in jarul de sub cazan imi starneste papilele gustative si aroma copilariei imi inunda amintirile. Oua coapte...Hmmm... ce deliciu. Doar la el am auzit asta, cand ani de-a randul mi-am intrebat prietenii daca au mancat asa ceva...

Frumoasa copilarie...plina de culor, arome, fericire...

Dar, cu toate astea sunt zile in care recunosc ca au fost si zile in care tipetele alor mei imi inundau fiinta si scandalurile terminate cu batai si alungat de acasa nu sunt tocmai imaginea preferata. Imi amintesc de zilele in care cerul parca se intuneca si furtuna se apropia. Ii simteam gustul metallic, raceala si tremurul nervos cu care urma sa se abata asupra noastra sis a zguduie universal copilariei mele.

Dar ce copilarie....ce suflet...ce trairi...curcubeu...

Doar noi avem puterea de a allege cum vrem sa fie: negru sau multicolour...

P.S: melodie descoperita printre sufletul unui prieten drag :(...