De suflet... ranit

O zi din aia, inceputa de dimineata si terminata in noapte tarziu...Cu sufletul vibrand intens intre exaltare si agonie, intre speranta si lipsa de orice...
E trecut de zece si masina goneste pe strazi. Vireaza ciudat si ma intreb de ce in seara asta drumu-i oare altul catre casa. Am renuntat demult sa mai pun intrebari si-mi place uneori sa ma las in voia sortii. Unde-o duce drumul! Cuvinte aiurea ies din radio... Ascult si nu,  cand imi zice deodata:
- Uite acolo, l-au lovit cu masina?
- Unde?
- Acolo jos, vezi?
Incetineste. Ochii apuca sa-mi prinda imaginea. Un om intins de caldaram, ei doi langa. El vorbeste incontinuu la telefon.
-Oprim?, ma intreaba stiind cumva raspunsul meu.
- Hai sa oprim, macar pana vine ambulanta.
-Da' sa nu te apuci acum sa faci poze!
-Hai, tu, ca nu d-asta am zis sa oprim. Sa vedem ce s-a intamplat. Uite, vor sa-l ridice. Nu, nu trebuie sa-l miste.
Cobor repede din masina si incep a striga la ei, pana sa ma apropii...
- Nu, nu-l misca. Nu trebuie miscat. Picioarele mi se misca repede si cu toate ca ne despart cativa pasi distanta pare mult mai mare. Ajung intr-un final langa ei. Barbatul sta nefiresc, intins pe caldaramul rece. Trupul ii e tot pe trotuar, insa capul, de la umeri in sus e in afara, pe sosea, sta cumva suspendat. Nefireasca pozitie!
- Ii curge sange de la cap, din ureche de undeva, imi zice fata care era langa mine.
- Ii curge sange? Hai sa-i punem ceva sub cap, nu-l miscam dar sa aiba capul pus pe ceva, sta nefiresc... Ati sunat la salvare?
Sunasera, dar inca nu venea. Imi dau geaca jos si vreau sa i-o pun omului sub cap. Ma opreste. Nu cedez si ma asez jos si-i prind capul in mana mea.
- Lasati capul in mana mea, va tin eu, nu mai stati incordat!, repet mecanic de cateva ori simtind tensiunea puternica din corpul omului. Dupa cateva zeci de scunde, cedeaza si-i simt capul putin mai greu in mana. E atat de fragil... In asteptarea infinita ochii-mi cautau ceva si, la un moment dat, mi se opresc la pieptul lui. Tinea cu mana strans un telefon mic, cu butoane. I-l iau si intru la apeluri: ”Magda”. Apas butonul!
Ma balbai cateva zeci de secunde, nici nu stiu ce sa-i spun femeii, intr-un final reusesc sa incheg o fraza. Inteleg ca e iubitul ei...
Intre timp, omul meu prinde forta si-si ridica capul din palma mea. Baietii il ajuta sa se ridice in fund. Nu vrea sa stea deloc nemiscat. Il ridicam in picioare. Eu cu femeia in telefon. Salvare - ioc!!!
- Spuneti-mi cum il cheama si cati ani are, ca sa le pot spune celor de la Salvare cand vin!
Cuvintele-i zboara pe buze, mie-mi ingheata sangele in vene.
-.. Paul Dutu??!!!???, intreb stupefiata, neintelegand ironia asta a sortii, in timp ce-mi sprijin privirea in privirea iubitului meu. Femeia imi repeta de vreo trei ori numele si rasuflu usurata, caci viata nu si-a dus gluma pana la final. De data asta!
- A, ok, deci Paul Tuțu, 59 de ani. Bine, haideti ca va sun dupa ce vine Ambulanta pentru ca nu cred ca mai are baterie la telefon.
Omul incepe sa articuleze cateva sunete, ii pun telefonul la ureche si vocea femeii il aduce cumva putin mai in fire. Inchid telefonul cu promisiunea ca o sa sun si o sa-i spun la ce spital e transferat.
Cuplul minune care mi-l gasise/ lovise pe om pleaca si-l lasa acolo, cu noi. Ca ce sa-i faca daca s-a ridicat in picioare. Mai zboara cateva minute si-ntr-un final ajunge si ambulanta-vietii.
Trei neni (nu am cum sa le spun medici) coboara sa constate. Omul meu e buimac. Mirosul de alcool, sangele siroit din urechi, lovitura și o sleată de necunoscuti care-i cer ceva - un mix perfect pentru debusolarea in care se scalda. Cei de pe salvare il iau direct:
-Ce patisi, bre! Esti bine? Mergi la spital? - dur, direct, fara nicio urma de empatie sau dorinta de intelegere.
Insist sa-l urce in ambulanta si sa-l duca la spital pentru ca e lovit serios la cap si are urechea plina de sange, chiar daca e baut.
- Da ce vreti sa facem noi, sa-l urcam cu forta daca nu vrea?
-Nu, dar sigur daca vorbiti cu el o sa-l convingeti, nu asa.
-Ce sa convingem, domnisoara, nu vedeti ca e baut? N-are nimic.
-Hai, bre, semnezi aici ca nu mergi la spital? Cu te cheama? Paul Duțu...
- Nu Dutu, intervin, Tutu...
Omul ii ingana si el pierdut ceva... le multumeste pentru ajutor, evident fara sa inteleaga ce se intampla cu el.
Nenii de pe ambulanta isi obtin semnatura mult dorita dupa cateva minute de negocieri cu omu care nu stia de ce trebuie sa semneze, de ce daca nu semneaza va fi chemata Politia... Si, gata...
-Hai sa mergem! - aud si nu inteleg. Hai ca nu mai avem ce sa facem...
-Cum nu mai avem? Si-l lasam aici, asa?
-Si ce vrei sa facem daca nu vrea sa mearga la spital? Am facut tot ce am putut!
-Nu am facut... protestez ca un copil nebun desi in sufletul meu stiu ca regulile lumii asteia nu coincid cu regulile sufletului meu si trebuie sa inghit asta cu amaraciune. Imi mai intorc o data privirea catre om, imi ridic ochii catre omul de la etajul 1, vecinul lui...
- Spuneti ca sta aici? Nu puteti sa coborati si sa-l ajutati sa intre in casa?
- Sta? Nu sta, da-l dracu... A stat. E un betiv. Sta in scara aici. Are trei fete, dar l-au dat deoparte pentru ca...
N-am nicio sansa... Iau telefonul si o sun pe prietena omului.
-Stiti, a venit ambulanta dar nu a vrut sa mearga. Daca vreti sa veniti si sa-l luati dvs de aici... E dezorientat... In timp ce imi jucam ultima carte, cumva pasii ma indreptau catre masina. Ma urc mecanic, imi mai arunc o data privirea catre om...
Ramas singur, dezorientat, in noaptea neagra a Bucurestiului inghetat. Singur intr-un colt de strada...

P.s: Puteati fi voi. Oricare dintre noi! Poate ati baut intr-o seara mai mult...
P.s2: sufletul meu inca nu a reusit sa integreze 100% regulile lumii asteia in el.