”Te omor, bag cutitu in tine si eu ma duc la puscarie! Dar stiu ca te-am omorat si nu mai esti”

Bai, toata  treaba asta cu femeile astea injunghiate de soti ma scoate din minti! Pur si simplu! Am 30 de ani din care mai bine de 15 traiti in teroarea aia si cu teama sa nu ajung acasa si s-o gasesc asa... injunghiata, moarta.... Si alti 15 traiti cu speranta (inutila vad) ca s-a schimbat ceva, ca asta nu mai e posibil sa se intample nimanui. Sau macar nu asa, la orice pas.
Cand eram mica citeam, sorbeam cuvintele din reviste ca ”Femeia mea” sau mai stiu eu cum se chemau in care erau redate povesti despre femei batute/omorate de soti sau copii care ajungeau sa-si omoare tatii violenti pentru a-si salva mamele. Speram sa nu fie si cazul nostru. Fiecare zi era o aventura, nu stiai cum va fi pana la final!Acum le scriu povestile femeilor astora. Alexandra si Nicoleta - 2 intr-o saptamana!
Stiti care era sintagma preferata: ”Te omor, bag cutitu in tine si eu ma duc la puscarie! Dar stiu ca te-am omorat si nu mai esti”.
Toti sar la politie! Chiar si eu! Dar cum sa-i ceri politistului sa te apere cand el poate face acelasi lucru acasa. Stii, sub uniforma aia din carpa zace tot un om. Haina nu-ti schimba furia! Nu te face mai constient de rolul tau, desi ar trebui!
Scriu pe banda rulanta totul despre ele si un colt mic din suflet se duce mereu acolo, la ce a fost. Cu regret pentru el, pentru ce a pierdut din noi si pentru ca nu a fost ajutat. Cu regret pentru noi ca l-am pierdut si nu a stiut sa ne arate ce inseamna sa te simti iubit si protejat, dar cu fericire ca am invins! Cu gandul la ea, ce simte cand isi revede povestea traita de altele? Realizeaza cat curaj a avut? Cata disperare?
Traversez o perioada in viata in care cumva violenta s-a intors la mine, dar in forma pe care mi-am promis-o la sase ani (nu stiu cum am ajuns la varsta asta, asa imi vine), atunci cand mi-am jurat ca o sa ma fac mare si o sa vorbesc despre asta ca sa le dau curaj tuturor celor care trec prin astfel de situatii traumatizante sa le puna capat. Pe atunci nu aveam nume pentru ele, nu le spuneam nici psiholog, nici terapie, in niciun fel! Eram doar un copil care simtea sa dea curaj femeilor de a spune ”STOP”. A fost o perioada in care am crezut ca nu mai e nevoie, ca fenomenul a fost stopat, ca nu mai exista asa ceva.  Doar ca azi mi s-a intors in viata altfel, nu sunt neaparat soti si nu sunt neaparat neveste. Mi-i atrag. Cumva.  Viata ma bombardeaza cu astfel de situatii. Ce simt? Neputinta fata de un sistem infect de a proteja victimele. Cum ma descurc cu asta? Cu speranta si avand grija sa fiu acolo pentru oamenii astia, intr-un fel. Facand putin, extrem de putin, dar cu speranta ca putinul meu le va da curajul de a se salva. Asa cum am mai facut-o candva!
Reiau si tot reiau in minte povestea asta si mi-e greu. Cuvintele ei imi revin mereu in minte, frica aia viscerala: ”Daca ma asteapta pe strada cand merg la scoala?”, ”Azi m-am intalnit cu el”, ”Daca...” .
Acum inteleg ca erau posibile. In nebunia mea de copil nu intelegeam si am dat inainte cu toate motoarele pornite. Pentru ei doi, parintii mei,  Dumnezeu a avut mila si i-a salvat. Ei i-a dat curajul de a trece peste temeri si sa faca pasul spre iesire. Lui - putina luciditate incat sa nu-si duca gandurile violente la bun sfarsit!
Totul dintr-o lipsa de educatie emotionala, de invatare a gestionarii emotiilor negative, a furiei...
P.s: mereu ma intreb de ce scriu asta. mereu imi spun ca poate cuvintele mele vor ajunge undeva. poate vor ajuta cumva....
P.s2: mami, sper sa nu plangi prea tare :)