O poveste de iubire

„...Ea il cunostea foarte bine: incepand din acel moment, el isi pierdea orice control, i se tulbura mintea, se lasa in voia ei si nu-si mai putea gasi drumul de intoarcere decat dupa ce ajungea la capat. Il duse de mana pana la pat, ca pe un biet cersetor orb, si-l desfacu bucati-bucatele cu o tandrete rautacioasa, il potrivi cu sare si piper dupa gustul ei, adauga un catel de usturoi, ceapa tocata, zeama de la o lamaie, o frunza de dafin, sigura ca era gata pregatit in tava, iar cuptorul ajunsese la temperatura potrivita...” - Gabriel Garcia Marquez, „Dragoste in vremea holerei”

Eu si cartile mele avem o dragoste infinita. Parti din ele mi le-am intiparit in suflet, mi-am sculptat litera cu litera fragmente intregi in colt de inima si le port cu mine chiar si atunci cand viata ma tine departe de ele. Imi fur pasaje intregi si mi le fac ”haine”, ma imbrac cu viata din ele si ma scufund in vraja lor atunci cand viata mi-o ia inainte.
Parte din ele e in tot ce fac, tot ce exist si respir! Eu sunt cartile mele dragi! Alea despre care nu cuvant nimanui. Cartile sunt ca religia! Daca esti cu adevarat credincios, nu te lauzi! Crezi! Cam asa si cu cititul!... sau cu iubitul! Nu te lauzi cand iubesti!
Undeva, intr-un colt de minte, o superstitie citita undeva si devenita crez imi rasare: ”Atunci cand iubesti cu adevarat nu te lauzi de frica sa nu starnesti pofta iubirii tale si altcuiva si sa vina sa ti-o fure!”
Cu fiecare carte citita am o poveste aparte. Candva spuneam: ”Fiecare carte neterminata e o poveste de iubire pe jumatate traita”... Doar ca pe vremea aia nu stiam ca o sa am si povesti de iubire pe jumatate traite... Ca si carti pe jumatate citite!
Fiecare poveste dintre copertile alea misterioase ma incita si ma atrage... Inca! De fiecare data cand ating o carte citita, o nostalgie aparte ma cuprinde si retraiesc povestea mea cu ea!