Spaima ma cuprinde! E un sentiment atat de cunoscut si pe care mi-l doream atat de strain.
Ma intorc, ma framant si incerc din nou sa gasesc raspuns sentimentului ce nu-mi da pace. Trec minute, ore, zile... Nu mai simt. Sau simt, dar nu mai vreau sa simt! Ma sperii, ma refugiez si incerc sa spun, dar din noua simt cuvintele prea grele pentru ceea ce-mi doresc.
Da, nu mai vreau sa simt! Nu acum! Mai incolo... cand totul va fi clar si voi putea.
Trag aer in piept, imi aman lacrima din ochi si-mi spun:”De ce nu? Cartile pe fata!”. Mi-e frica sa simt pentru ca simt ca nu mai e speranta. Simt ca a disparut ce nu-mi doream sa dispara!
Lacrimile se incapataneaza si atunci gandul staruitor imi revine,
”E ca si cum as avea 20 de ani si stiu ca am toata viata inainte sa traiesc si sa ma bucur. Acum, vii si-mi spui ca-s bolnava! Am cancer... si mai am de trait 5 ani! ”Nu-mi cere sa nu fiu trista!””, ii spun
Intrebarea care nu-mi da pace e: ”Traiesc 5 ani, cei mai frumosi ani... un vis, o fericire si apoi GATA?” sau ma revolt si aleg sa-mi traiesc viata de o eternitate in necunoscut?
Voi ce ati face?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu