Nu conteaza pasarica cum conteaza pasarelul!

E seara, in jur de 6 - 7! E sfarsit de program, dar lumea pare ca inca nu se prea da dusa de la birouri. Ma trage rapid dupa el prin firma. Se grabeste teribil, insa nu stiu unde. Cu toate astea il urmez curioasa, ceva mai linistit decat el. Cu pasi lenti strabat holurile semi-intunecate si incerc sa nu-l pierd din ochi. E un vibe bun, ceva ce te incarca cu energie d-aia pozitiva.
Trece rapid pe la bucatarie si insfaca in viteza de pe masa un pachet cu biscuiti dintr-aia mari, patrati, simpli si-i ia cu el ”la drum”. Cred ca stiu unde ne indreptam, dar totul imi pare necunoscut. In drumul nostru intalneste in cale colegi pe care-i ”inveseleste” cu cate un biscuit, doi - trei, cati prinde la intamplare si-i poate da in viteza nebuna in care trece pe langa ei. Iau si eu ca un copil cuminte cativa biscuiti in mana. Nu-i impart, dar nici nu stiu ce sa fac cu ei. Ii tin!
Ajungem in birou! Toata lumea la birou! Muncesc de zor si par sa nu aiba timp de noi! Perfect, nici noi de ei! Le imparte si lor ultimii biscuiti, ii dau si eu unuia dintre colegii lui doi-trei dintre biscuitii mei. Scap stangaci unul din mana... mai risipesc un altul. In timpul asta, el isi lua degraba niste bilete de pe un birou, schimba cateva vorbe evazive cu o colega si ma trase repede dupa el, caci nu era timp de stat.
- Uite, ii spun, biscuiti si pentru tine!, si-i intind cei 4-5 biscuiti care-mi ramasesera lipiti parca de degete. Imi zambeste multumitor si cand privesc inainte o scena de teatru mi se deschide in fata. Era un spectacol. Simteam aerul acela de teatru, de mers la teatru - senzatia aia misto si aparte.
-Hai, ca a inceput deja!, il aud spunand cu hotarare si ma trase dupa el pe holurile intortocheate si semi-intunecate.
 Cumva ajungem la intrarea principala, patrundem in teatru si intram in sala de spectacol fara ca cineva sa ne intrebe de biletele din buzunarul lui!
In sala mare, cu scena impunatoare, vreo 10-20 de spectatori savurau spectacolul din plin, dar o faceau in felul lor aparte: cantau si dansau deodata cu actorii de pe scena. Parca pana si costumatia lor era de actori si nu de spectatori. Privesc dansurile din sala si cele de pe scena, care desi pareau din ”filme” diferite, erau un tot, se contopeau la unison. Era un fel de cantec popular maghiar... Cand deodata aud un vers ce-mi atrage urechea ca un magnet: ”Nu conteaza pasarica cum conteaza pasarelul!”. Ma amuza teribil si-l tot repet. Trebuie sa-l iau cu mine! Incet, incet simt cum ma desprind de lumea viselor si ma intorc la realitate. Tot repet versul ca nu cumva sa-l pierd asa cum am pierdut biscuitii!

Zambesc! M-am trezit deja! Inca nu deschid ochii si incerc sa simt ce se intampla cum mine aici, in lumea asta. Sunt facuta mica-mica in bratele lui. Cu capul pe pieptul lui si-i simt respiratia in par. Ma bufneste rsaul. Deschide ochii, s desprinde incet de mine si ma intreaba ce am patit. Mi-e lene sa vorbesc, dar e prea amuzant.
Ii povestesc cum ”nu conteaza pasarica cum conteaza pasarelul”!
Izbucneste si el in ras!
- Vezi, sunt creativa si in somn!
- Da! La fel de creativa esti si cand plangi?, ma intreaba scurt.
-Uneori! Vezi, eu am grija sa te amuz inca de cand deschid ochii! ii spun alintandu-mă.

P.S: nu conteaza pasarica cum conteaza pasarelul! :D