Zi cu GREU! Ce ti-e si viata

Se trezi cu greu din vis. Corpul ca de plumb se insira in patul imens. Deschise ochii mari si ramase cu ei fixati in tavan, incercand sa-si dea seama ce se intampla cu partea ei lumeasca. Fiinta ii cauta in albul infinit al tavanului sensul trupului imprastiat.
”Ce pozitie o mai fi si asta?!”. Trecu peste uimire si incepu cercetarea. Isi simtea trupul contorsionat ca-ntr-o postura de circ. Capul era limpede cu fata in sus, ca doar avea privirea atintita in tavan, mainile erau de-o parte si de alta, ca si cum ar fi fost rastignita. Palma mainii stangi era in sus si simtea parca strapungerea cuiului biblic si sangele siroindu-i... dar in vene. Il simtea cum pulsa spre varful degetelor, miscand parca cearceaful de dedesubtul dosului de palma. Palma mainii drepte era asezata pe cearceaf. Stranse putin pumnul si mangaie asternutul. O senzatie de rece molatic ii strapunse fiinta prin buricele degetelor. Continua cercetarea! Trunchiul corpului era totusi cumva intr-o dunga. Statea asezata pe partea stanga, cu piciorul stang indoit sub ea, iar celălalt drep si îndepărtat cumva spre spate. Doamne, ce pozitie! Si greutatea aia infinita! Isi concentra atentia si-si aduna trupul imprastiat prin tot patul si se intoarse cu fata in sus. Isi ridica bratele si observa venele mainilor umflate de sange, de aveai senzatia ca mai au putin si explodeaza, improscand totul in rosul aprins din launtrul fiintei sale.
-Hmmm... E clar ca nu am avut o noapte prea reusita!
Dadu sa se ridice din pat. Cu greu reusi! Isi tarsai fiinta din camera in camera, cercetand locuinta. Era singura!
-A plecat. Cand? Doamne, cum am dormit! Si ce prost am visat...
Parul ciufulit, cearcanele vinetii si greutatea aia din miscari... Dar parca-i placeau toate.
-De ce trebuie sa merg la munca? Trebuie?
Isi dadu comanda trupului sa mearga in bucatarie. Puse cafeaua la fiert si se pierdu pret de cateva minute in albastrul focului de la ochiul de aragaz. Apa incepu a clocoti nerbadatoare! Prea multa agitatie pentru ea in dimineata aia! Turna cafeaua peste apa fierbinte, o lasa sa dea in foc, apoi o turna in ceasca ce astepta nerabdatoare lichidul fierbinte.
Facu trecerea din ibric. Turna lin cafeaua aromata si clocotitoare in ceasca alba. Admira transferul si dintr-o data gandul ii zbura la sufletul ei. Aseza ibricul pe masa, alaturi de ceasca plina. Se uita la lichidul care mai ramasese pe fundul incins al vasului din inox. Se puse pe scaun, cu ceasca alba, curata si plina cu lichidul aromat si dadator de energie, in fata. Alaturi ibricul! Ce metafora placuta: asa se simtea acum! Privi indelung poezia celor doua vase: unul murdar, gol, cu ramasite pe fund, altul curat si plin. Asa era sufletul ei acum: o ceasca de un alb imaculat, plina cu lucruri dadatoare de energie si viata. Ibricul in care ele se fabricasera ramasese insa undeva, deoparte, iar pe fundul lui o parte din sufletul ei.
Si deodata intelese ceva ce o macina de ceva timp. De ce nu-si mai dorea rutina zilnica, de ce nu mai voia job, cariera, functii, succes, bani? Pentru ca sufletul ei era plin de o energie dincolo de lucrurile pamantesti si acum nu voia decat timp sa le savureze aroma si sa le guste. Pretul il platise deja, era pe fundul ibricului.
Se pare ca pentru a fi curat si plin, inainte trebuie sa fie mizerie! Si oricum ar fi, la final nu mai iesi niciodata intreg, in formula initiala, dar cu siguranta mult mai bun si mai ”gustos”.
Sorbi din cafea, trase aer in piept, isi arunca privirea la ceasul luminos de la cuptorul cu microunde.
- La dracu', viata, e tarziu! Tre sa ma imbrac ca sa nu intarzii! Data viitoare...